Oboseala metalului

Există un termen în inginerie pentru felul în care se rup lucrurile solide. Se numește oboseala metalului. O piesă nu cedează dintr-o lovitură, ci după mii de solicitări mici, fiecare suportabilă în parte. Nimic nu pare în neregulă. Apoi, într-o zi obișnuită, se rupe.

Statele Unite tocmai au anunțat retragerea portavionului Abraham Lincoln din Orientul Mijlociu. Nu din pricina unei rachete iraniane, ci din cauza canalizării. Proviziile nu mai ajungeau la timp, poșta se pierdea pe drum, iar marinarii tresăreau la fiecare șuierat care aducea a rachetă balistică. USS Abraham Lincoln a rezistat peste două sute de zile consecutive pe mare fără escală, mai mult decât orice portavion din epoca modernă. Marina a încercat săptămâni la rând să-l ducă într-un port, dar n-a putut, întrucât regiunea este prea periculoasă. Nava care impunea blocada devenise ea însăși prizoniera ei.

Senatorul Ruben Gallego, fost pușcaș marin cu războiul din Irak în CV, a spus-o fără menajamente: ”Relatările despre membri ai echipajului care au amenințat că sar peste bord sunt un semnal de alarmă înfricoșător.” În aceeași zi, Washingtonul a transmis că poate menține blocada asupra Iranului ”pe termen nelimitat”.

În februarie, când SUA și Israelul au atacat Iranul, lista obiectivelor era lungă și fermă. Distrugerea rachetelor balistice. Oprirea definitivă a programului nuclear. Iranienii să-și ”preia” țara. ”NICIUN ACORD CU IRANUL ÎN AFARĂ DE CAPITULARE NECONDIȚIONATĂ”, scria președintele cu majuscule, pe Truth Social.

Șase luni mai târziu, ar fi ”OK” ca Iranul să păstreze o parte din rachete. Trump nu se mai grăbește să recupereze uraniul îmbogățit. Schimbarea de regim nu mai este pe masă. Din toată lista a rămas doar blocada, adică mijlocul, după ce scopurile au plecat unul câte unul, aproape neobservate.

Problema nu ar fi că Trump nu vrea să iasă. El vrea. Șeful Statului Major Întrunit le-a spus în privat consilierilor că au nevoie urgent de o cale de ieșire. Iar analiștii îl descriu pe Trump ca pe un președinte care ar semna un acord, chiar și unul prost.

Doar că prețul ieșirii îl stabilește Teheranul, iar lista este brutală: ridicarea blocadei, retragerea forțelor americane, anularea sancțiunilor, deblocarea activelor, despăgubiri de război. Adică exact capitularea cerută de Trump în februarie, cu semnul schimbat.

Celebrul think-tank american Council on Foreign Relations a rezumat impasul într-o formulă care doare. Mai puțin arta acordului, mai mult arta ascunderii înfrângerii.

Peste toate mai intervin și interesele Tel Avivului. Netanyahu susține blocada și vorbește despre o coordonare perfectă cu Statele Unite, cum ”n-a mai existat niciodată, nici în istoria Israelului, nici în istoria poporului evreu”. Pentru Israel, un Iran strangulat permanent nu reprezintă un eșec al negocierii, ci chiar rezultatul dorit. Israelul nu are nevoie de Ormuz deschis. Nu plătește motorina la pompă. Și, mai ales, nu are alegeri pe 3 noiembrie.

Trump are, în schimb. Aici se închide capcana.

Benzina americană a ajuns la 4,53 dolari galonul. Aprobarea pe economie a atins minime istorice. Rafinăriile lumii procesează cu cinci milioane de barili pe zi mai puțin decât anul trecut, iar adevărata problemă nu este țițeiul (cum ar crede mulți), care s-a ieftinit, ci motorina, al cărei vârf de cerere vine odată cu frigul. Adică exact înainte de alegeri.

Teheranul știe bine să citească un calendar. Pe 8 august, fix când oficialii americani se declarau optimiști că acordul se apropie cu pași repezi, Iranul a publicat lista maximală de cereri. Nu era o ruptură, ci o stabilire de preț, în secunda în care urgența adversarului atingea vârful.

Fereastra iraniană este îngustă și limpede. Sfârșitul lui septembrie, începutul lui octombrie. Prea devreme ar însemna bani lăsați pe masă. După 3 noiembrie, graba lui Trump dispare, și odată cu ea toată pârghia iraniană.

Ce-i mai rămâne șefului de la Casa Albă ar fi un acord prin Oman, care redeschide strâmtoarea, dar mută rutele comerciale prin apele iraniene. Ieftinește benzina înainte de alegeri și, simultan, îi dăruiește Teheranului control suveran asupra celei mai importante căi maritime din lume. O factură plătită în viitor pentru liniștea din prezent.

Iar în spate rămâne imaginea. În loc de o înfrângere militară, o rachetă ”rătăcită” spre USS Abraham Lincoln sau un tratat semnat sub presiune, avem un portavion întors acasă pentru că oamenii de la bord n-au mai rezistat. Au cedat psihic.

Zidul de oțel al lui Trump n-a fost spart. Pur simplu a obosit.